Istoricul localităţii

Trecutul multisecular al Ardusatului n-a constituit niciodată preocuparea unor cercetări istorice, deşi aşezarea sa şi rolul avut în decursul timpului le-ar fi îndreptăţit. În publicaţiile apărute până astăzi este amintit foarte sumar şi întotdeauna corelat cu evenimentele de care a depins pentru că storia se confundă cu trecutul social economic şi politic al acestui areal geografic şi spiritual.
Satul a trăit aceleaşi evenimente de contact cu civilizaţia şi cultura română, însuşindu-şi-le, devenind apoi ram din marele crâng al Neamului românesc. Cei care locuiesc pe uliţa de la pădure ştiu din strămoşi că au casele şi gospodăria aşezate pe ograda popii. Memoria Neamului este demnă de crezare. În fiecare legendă, baladă, tradiţie sau povestire simplă, păstrate în popor, se află o fărâmă de adevăr sau poate adevărul întreg.
De pe promontoriul unde este situat, Ardusatul are o perspectivă de largă vizibilitate peste întreaga depresiune a Băii Mari, peste o parte din Chioar, iar înspre apus până dincolo de Seini. Având în vedere această poziţie este foarte posibil ca în sistemul de apărare din acele timpuri să-i fi revenit atribuţii strategice, acelea de a aprinde focuri şi făclii pentru a anunţa iminenţa primejdiei.
În vederea acestor prerogative e firesc ca cei din jur să fi strigat: "Arde satu, arde satu!" din care a rezultat ARDUSAT, adică satul care anunţă urgia. O seamă de istorici români şi străini apreciază această iscusinţă de apărare folosită ca tactică de luptă în calea primejdiilor.
Aprinderea focurilor în cazul primejdiilor făcea parte din tacticile de apărare ale românilor. Satele aşezate pe înălţimi, la răspântii de drumuri sau în locuri potrivite acestui scop primeau această însărcinare. La ivirea primejdiilor, oamenii din împrejurimi se pregăteau înspăimântaţi să le ducă familiile şi avutul în locuri ce le ofereau un oarecare adăpost.
Concluzia pare cât se poate de firească: obiceiul păstrat cu veneraţie din străbuni, indică faptul că primejdia venea dinafara spaţiului locuit de români. Chiar şi prin această tradiţie putem explica continuitatea noastră în Dacia. Puterea tradiţiei are şi în Ardusat simbolul invincibilităţii binelui asupra răului, când se spune: "Aşe-i bine să facem cum zic bătrânii."


Ardusatul este aşezat la poalele Codrului, pe un promontoriu situat la o altitudine de circa 250 m, acolo unde Someşul, îndreptându-se spre apus, îl desparte de lanţul vulcanic al Munţilor Oaş şi Gutâi. Valea Someşului, mănoasă şi cu pământ fertil, a fost o oază căutată din timpuri istorice.
Diversitatea florei şi faunei asigură condiţii excelente celor ce se aşezau aici pentru un trai mai uşor. Pădurea, cu lemnul bun pentru construcţii era tot atât de aproape cum era pământul fertil şi uşor de lucrat din lunca râului, apele acestuia asigurând peştele necesar hranei. Pădurea oferea vânatul mult căutat. Întreaga zonă era un spaţiu precum astăzi, ce oferă condiţii propice subzistenţei omului.

În 1876, Ardusatul făcea parte din „plasa" Baia Mare, judeţul Satu Mare, împreună cu alte 38 de localităţi. Acesta avea 236 de case cu 1.271 de locuitori români şi maghiari. Un eveniment important pentru românii din împrejurimi a fost apariţia la Baia Mare a primului ziar românesc din zonă, cu titlul "GUTINUL", ziar social, literar şi economic, editat de Michail Molnar şi Gavril Sabo. La el a colaborat şi preotul Dionisie Bran din Ardusat, cu articole ale edinelor Reuniunii cantorilor-învăţători Ardusat-Someş. Apariţia lui n-a durat decât un an, dar publicaţia a fost mijlocitorul cultivării gustului pentru frumos al cititorilor, ba chiar contribuind la trezirea conştiinţei naţionale, ultimul său număr apărut la 26 martie 1890.

În 1892, populaţia Ardusatului era cifrată la: 1.288 de români greco-catolici ce posedau 3.727 iugăre cadastrale de teren agricol. Satul aparţinea de Judecătoria Satu Mare, telegraful cel mai apropiat era la Seini (aveau poşta şi, se efectuau depuneri financiare).
În 1893, documentele editate ale timpului scriu pentru prima oară numele satului "Ardusatu" aşa cum îi spuneau oamenii care-l locuiau, urmând ca la 1 octombrie 1895 să intre în vigoare căsătoria civilă obligatorie. Tot în acest an intră în funcţiune linia de cale ferată îngustă Ardusat-Şomcuta, terminându-se lucrările la podul peste Someş.
Din iniţiativa preşedintelui Despartamantului Satmar-Ugocea al „ASTREI", Preotul-Protopop George Suta din Borleşti, în Ardusat începe cursul de alfabetizare a adulţilor în iarna anului 1908. A fost o admirabilă iniţiativă pornită din partea acestei magnifice Asociaţii culturale româneşti din Transilvania.
O sărbătoare de suflet a avut loc în Ardusat în ziua de 11 august 1912 când s-a ţinut Adunarea cercuală a despartamantului Satmar-Ugocea. Oamenii locului au avut prilejul să asculte înflăcărate cuvântări ale preoţilor şi învăţătorilor ce formau acest despartamant. Cu acest prilej s-a propus dezmembrarea lui în alte 3 despartaminte pentru a fi mai uşor de administrat.
La 28 iulie 1914 se declanşează Primul Război Mondial. Austro-Ungaria declară război Serbiei. În acest cataclism european îşi vor pierde viaţa circa 20 milioane de oameni printre ei mulţi şi din Ardusat.
În 1918, populaţia ajunsese la 1.278 locuitori cu mult mai puţini faţă de 1913 când erau 1.410. După 1918, Ardusatul a devenit secretariat cercual având în subordine satele: Aciua, Arieşul de Câmp şi Buzeşti, iar din 1922, Ardusatul a făcut parte din cercul electoral Baia Mare.


Al II-lea Război Mondial a adus multă suferinţă prin pierderea celor dragi pe câmpul de luptă. Eroii căzuţi au fost înmormântaţi o parte la biserică, iar alţii în cimitirul satului. Războiul s-a sfârşit la 9 mai 1945. În 1946 s-a înfiinţat plasa Ardusat, prim-pretor fiind numit Ioan Tarta, fost slug la grof. După desfiinţarea plasei (1949-1950) casa a devenit sediul gospodăriei colective ce a luat fiinţă cu 42 de familii înscrise şi a purtat denumirea „Viitorul socialismului" şi a fost inauguraă la 9 iulie 1950.
În 1954, lumina electrică a pătruns în comună, adusă prin contactul direct cu linia naţională de tensiune. În 1955-1956 s-au repartizat alte loturi pentru gospodării personale, în 1957, producţia medie la hectar ajungând la 2.100 kg de grâu.
În 1962, pe linia agriculturii s-a trecut la o nouă etapă. Cele trei cooperative agricole din Ardusat, Arie âşul de Câmp şi Colţirea s-au unit într-o mare unitate ce a cuprins 1.600 ha de teren cu cele 830 de familii care au alcătuit-o.
În 1969, Ardusatul avea drumul naţional asfaltat prin staţia de malaxare de pe pod. Aici, cât şi în gară au lucrat multe braţe de muncă, s-au încărcat zeci de vagoane de nisip şi balast pentru satele Codrului şi cele îndepărtate de vadurile Someşului. În urma ploilor catastrofale din mai 1970, când furia dezlănţuită a potopului de ape a distrus podul de peste râu, a dispărut linia ferată spre Şomcuta Mare şi odată cu ea şi punctul de lucru, şi gara cantonul CFR ca funcţionalitate.
Muncitorii au fost nevoiţi să-şi caute alte locuri de muncă, iar navetismul a devenit un mod cotidian de existenţă pe care sătenii din Ardusat au fost nevoiţi să îl suporte cu stoicism pentru că nu aveau alte surse mai certe de subzistenţă. Naveta a devenit un chin neiertător, oamenii călătoreau în condiţii inumane, împreună cu zecile de elevi ce urmau cursurile liceelor băimărene.


Comuna Ardusat este atestată documentar din anul 1231 sub denumirea Erdezat şi pe parcursul timpului a avut diferite denumiri: Erdezat, Erdew Cshada, Erdewdzut, Erdewzada, Erdodszada.
În anul 1424 satul aparţinea familiei Dragfi, iar în anul 1569 satul apare sub denumirea „Voievodatul Ardusatul Românesc", având o populaţie majoritară formată din români.
Prima şcoală pentru români, din Ardusat, s-a înfiinţat în anul 1768 avându-l învăţător din 1770 pe Ioan Buda. În acelai an, învăţător la Arieşul de Câmp era Simion Pop, iar la Colţirea, Ştefan Drago .
În perioada dintre anii 1810 şi 1944, Ardusat-ul era moşie a contelui Degenfeld.
La recensământul din anul 2002, populaţia comunei Ardusat era de 2557 locuitori, majoritatea români de religie ortodoxă.


Satul Ardusat era aşezat în vechime aproape de liziera pădurii (la poalele pădurii) - fiind numit în acea perioadă „Satul de sub pădure". Locuinţele ţăranilor iobagi ai satului erau grupate în jurul Castelului grofului Degenfeld. Castelul a fost clădit în perioada 1748.
Comunitatea avea şi biserică. După construirea castelului, ţăranii au fost mutaţi în vatra actuală a satului.
Reforma agrară din 1924 a împroprietărit o parte din ţărani - dintre care unii au vândut pământul şi s-au orientat spre munci în întreprinderi în alte localităţi.
Reforma agrară din 1945 a divizat pământul de 158 hectare a moşierului Degenfeld - la un număr de 441 familii din satele Ardusat, Arieşul de Câmp şi Aciua (jud. Satu Mare).
În evoluţia satului, s-au remarcat următoarele momente:
  • 1936 - construire Cămin cultural;
  • 1950 - s-a înfiinţat casa de naşteri pe lângă Dispensarul uman;
  • 1953 - electrificare sat;
  • 1954 - instalare cinematograf la Căminul cultural;
  • 1965 - construire Dispensar veterinar;
  • 1963 - unificarea CAP 3 sate; total 1801 hectare;
  • 1967 - efective CAP pe 3 sate: 621 taurine, 314 porcine, 478 ovine.
În perioada anului 1420, a luat fiinţă satul Colţirea - cu un boier şi 7 familii aşezate în locul numit „Griţar" - situat între râuri. Satul este situat la 6 km faţă de centrul de comună.
În evoluţia satului, s-au remarcat următoarele momente:
  • 1524 - construire biserică din lemn;
  • 1802 - reparaţii biserică;

 • 1812 - mutare sat cu 9 familii de ţărani „nemnişi neportieri" - adică independenţi cu pământ puţin - pe amplasamentul de azi; ţăranii lucrau la boierul satului;
  • 1949 - s-a construit şcoala;
  • 1967 - construire Cămin cultural;
  • 1960 - în sat erau 15 familii cu gospodării mijlocii şi 110 cu gospodării mici.
  • 1967 - 90 % din sat alcătuită din băştinaşi, 10 % stabiliţi - veniţi din ale părţi; satul avea o unitate cooperatistă de croitorie, 8 zidari, 3 dulgheri.


Satul Arieşul de Câmp, situat la o distanţă de 5 km faţă de centrul de comună, a luat fiinţă cu un număr restrâns de case pe locuri defrişate din pădurea existentă în acea perioadă. Defrişarea a continuat în scopul asigurării terenurilor agricole. Ţăranii munceau la groful care
avea în proprietate pădurea.
În evoluţia satului, s-au remarcat următoarele momente:
  • 1877 - construire biserică din lemn;
  • 1900 - construire şcoală veche (lângă biserică);
  • 1960 - construire cooperativă de consum (magazin);
  • 1967 - satul nu era electrificat; satul avea meseriaşi: 6 dulgheri, 1 tâmplar, 12 zidari, 2 croitori;
  • 1970 - construire şcoală actuală.